NeuroProvocare de 28 de zile cu gust de Fericire.

Informația pe care o acumulăm are nevoie de curaj pentru a se materializa în realitatea noastră.

Fără curaj, nu există experiență. Fără experiență nu există schimbare.

Am creat acestă provocare în care se manifestă cele 10 emoții care alcătuiesc Fericirea.

În aceste 28 de zile vei experimenta Inspirație, Amuzament, Uimire, Mândrie, Serenitate, Iubire, Interes, Recunoștință, Bucurie și Speranță.

Ordinea pe care o propun nu este obligatorie. Poți să-ți faci propriul tău cocktail.

1. Mută mobila.

Nu trebuie să fie din toată casa. E suficient să o schimbi pe cea din camera ta sau din living. Important este să faci o schimbare simbolică în spațiul exterior în care trăiești. Dacă începi făcând acest lucru, te pregătești mental pentru zilele ce urmează. În plus, în fiecare zi, văzând noul aranjament, îți aduci aminte de intenția ta de a experimenta ceva diferit.

2. Scrie o scrisoare de recunostință și trimite-o.

Folosește mijlocul de exprimare care îți este cel mai la îndemâna. Scrisoarea clasică sau electronică. Alege o persoană care a avut, și poate încă are, un impact pozitiv în viața ta. Oferă detalii și explică-i persoanei alese în ce fel viața ta a fost, sau este, un pic mai bună datorită prezenței acesteia.

3. Trezește-te la răsărit.

Informează-te când răsare soarele în ziua respectivă și pune ceasul să sune. Fă o poză, împărtășește-o cu ceilalți pe rețelele de socializare și dacă poți, printează-o.

4. Stai 10 minute pe o bancă sau într-un spațiu public și observă oamenii.

În timp ce-i observi, repetă următoarea idee: Toți au o suferință ascunsă și toți încearcă să fie fericiți într-un fel sau altul.

5. Meditează timp de zece minute.

Închide ochii, relaxează-te și concentrează-te pe respirație. Dacă meditația face deja parte din viața ta, meditează într-un loc diferit.

6. Decupează imagini care te inspiră dintr-o revistă.

După ce le-ai decupat, bagă-le într-un plic sau într-un dosar pe care să scrii: De ce nu?

7. Cumpără-ți un buchet de flori

Nu contează dacă ești bărbat sau femeie. De câte ori vei vedea florile amintește-ți că meriți să ai parte de frumusețe.

8. Scrie o scrisoare viitorului Tu. Bagă-o într-un plic și scrie pe el ziua în care vrei să-l deschizi.

9. Plătește-i o cafea (ceai) unui necunoscut.

Fie că este persoana din fața ta care se pregătească să și-o plătească, fie cineva care crezi tu că are nevoie.

10. Cumpără-ți ceva nou.

Să fie ceva care să-i fie util și altei persoane.

11. Zâmbește unui străin.

12. Aruncă ceva de care ești atașat dar care nu îți mai este folositor.

Poți arunca sau face cadou.

13. Citește un capitol dintr-o carte cu voce tare.

Poate fi un capitol sau un articol. În timp ce citește, înregistrează-te și ascultă-te. Ia notițe. Îți place ce auzi?

14. Uită-te în oglindă și fă-ți un autoportret.

Observă cu atenție fiecare trasătură. Nu contează cum îți iese. Important este să-l faci.

15. Pune-ți melodia preferată și dansează.

Singur sau cu altcineva.

16. Fă o listă cu lucrurile pe care vrei să le faci înainte de ziua ta.

17. Mănâncă ceva diferit.

18. Spune-i cuiva că ești mândru de ce face si oferă-i detalii.

19. Învață să numeri până la 5 într-o limbă pe care nu o vorbești.

20. Cere-i unei persoane apropiate să împărtășească cu tine ceva care pentru ea este emoționant sau impresionant.

21. Scrie 3 evenimente neplăcute care s-au dovedit a fi pozitive pe termen lung.

22. Scrie-i cuiva pe care admiri dar nu ai îndrăznit niciodată să exprimi acest lucru.

23. Elaborează un plan cu toate lucrurile pe care le-ai face dacă ai câștiga 10 milioane de Euro la loterie.

24. Ascultă muzică clasică în natură (parc).

Observă. Ia notițe.

25. Dacă mâine ar fi să o iei de la zero și ai alege un drum total diferit (profesie nouă), ce ai face? Dezvoltă.

26. Mergi la muzeu și întreabă-te în ce fel ceea ce vezi (pictură, sculptură) te ajută, sau te inspiră? Ce mesaj crezi că-ți transmite?

27. Cere-i cuiva, nu neapărat apropiat, să-ți povestească despre copilăria lui.

28. Ce lucruri ai face înainte de a muri dacă nu ți-ar fi frică? Dezvoltă.

29. Fă o analiză despre cum te simți acum că ai făcut toate aceste mici provocări. Vrei să faci o schimbare? Vrei să menții ceva?

Dacă îți place această provocare, îți recomand să o faci cu un prieten. 🙂

Aștept cu nerăbdare și curiozitate vești de la tine.

PS: Duminică, 12 februarie, la 10:00 ne întâlnim la Pensiunea Amada din Lerești, pentru a vorbi despre știința fericirii.

Neurotabără de Exprimare Orală în Engleză | Februarie 2017

“Înțeleg binișor, citesc binișor, scriu binișor, dar nu mă exprim cu ușurință“.

Dacă te identifici cu această descriere, Neurotabăra s-ar putea să-ți facă cu ochiul. 🙂

La ce mă refer când spun binișor? 

Înțelegi ideea principală dintr-o conversație, scrisă sau orală, și reușești să scrii corect în engleză aproximativ 5 din 10 cuvinte.

Te  poți uita la un film fără subtitrare și poți înțelege, cât de cât, despre ce e vorba.

Citești articole sau materiale  în engleză și poți să extragi esența.

Cu ajutorul dicționarului și propriul tău bagaj lingvistic, poți să scrii un mesaj în engleză și chiar dacă știi că nu e perfect scris sau exprimat, ai convingerea că destinatarul va înțelege despre ce e vorba.

Acesta este profilul standard al persoanei care nu reușește să se exprime cu fluiditate în engleză , cu toate că am întâlnit și învățăcei care înțeleg discursuri scrise sau orale chiar bine, dar tot nu vorbesc cu ușurință. Neurotabăra este și pentru aceștia.

Care sunt întrebările la care vom răspunde teoretic și practic în această Neurotabără de 3 zile?

-De ce înțelegem mai bine decât vorbim? Care este mecanismul din spate?

-Care este rolul traducerii literale -cuvânt cu cuvânt- în procesul de învățare a limbii engleze?

-Ce este ingineria inversă din punct  de vedere al limbii și cum poate fi aplicat?

-Cum gândește, din punct de vedere lingvistic, vorbitorul nativ?

-Care este logica emoțională pentru care nu reușim să ne exprimăm cu ușurință în engleză?

-Care este rolul efectului Placebo în procesul de învățare și exprimare?

-De ce e important să gândești în engleză înainte de a te exprima cu ușurință în această limbă?

-De ce timpurile verbale reprezintă coloana verterbrală a unei limbi?

-Care este logica cronologică a timpurilor verbale?

-Care este ritmul și accentul cuvintelor în engleză?

-Care este legătura dintre pronunție și vocalizare?

La sfârșitul acestei Neurotabare fiecare cursant va primi o propunere de antrenament pentru următoarele 2 luni.

Primul obiectiv al antrenamentului este de a ajuta creierul să se familiarizeze -neuroplasticitate- cu exprimarea orală în limba engleză.

Cel de-al doilea obiectiv este acela de a crea obiceiul de a gândi în engleză -neuroplasticitate-, și prin urmare, de a te ajuta să te exprimi oral cu aceeași usurință cu care o faci în limba română.

Unde se ține această Neurotabără? În Lerești, Argeș și mai concret la Pensiunea Amada.

Când? 17, 18 și 19 Februarie. Vineri, sâmbătă și duminică.

La ce oră începem? La 10.00.

Numărul cursanților, 12.

Care este prețul Neurotaberei? Semi-Gratuit cu următoarele condiții.

-Prima condiție.

Dacă nu ești din zonă, trebuie să plătești doar cazarea + masa (oferite de Pensiunea Amada), adică 310 RON cărora li se adaugă 40 RON pentru materialele didactice. În total 350 RON.

Dacă esți din zonă și nu ai nevoie de cazare dar vrei să mănânci cu noi, acestea sunt prețurile meselor: mic dejun 20 RON, prânz 30 RON, cină 30 RON + 40 RON pentru materialele didactice.

Dacă ești din zonă și nu ai nevoie nici de cazare și nici de mese, trebuie doar să plătești cei 40 RON pentru materialele didactice.

-A doua condiție.

Pentru a participa la acest curs am nevoie de curajul tău.

Filmează-te și spune-mi în cateva fraze, în română, care este motivul pentru care vrei să vii în această Neurotabără. Te invit să fii creativ. 🙂

IMPORTANT! Pentru că nu am un câștig material în urma acestui curs și, prin urmare, nu pot acoperi financiar locurile rezervate în prealabil, cu tot ceea ce implică acest lucru, -de la rezervarea camerelor, spațiului în care vom ține cursul, până la achiziționarea materialelor-,  dar care pe parcurs se pot anula, înscrierile pentru această Neurotabără sunt deschise timp doar de o săptămână –până pe 23 ianuarie-, iar cei care vor să participe și îmi trimit filmulețul, fie că sunt din zona sau nu, trebuie să achite în această săptămână prețul care corespunde.

Pentru informații suplimentare și orice nelămurire, mă poți suna la (0748) 240 405 sau îmi poți scrie fie pe Facebook sau pe linatoma@linatoma.com

Te îmbrățișez pufos și dacă vrei să vii, nu uita că locurile sunt limitate și că ai doar o săptămână la dispoziție pentru a te înscrie!

De ce e bine să-ți monitorizezi fericirea? {Articol audio}

https://soundcloud.com/lina-toma/de-ce-e-bine-sa-ti-monitorizezi-fericirea

“Pentru a trăi o viață bună nu este suficient să înlături ceea ce nu merge bine.”

Asta spune Mihaly Csikszentmihalyi, unul dintre fondatorii principali ai Psihologiei Pozitive.

Până acum nu mult timp, eram convinsă că fericirea este rezultatul absenței fricii. Scoate, observă, rezolvă, transformă tot ce-ți produce disconfort și starea de bine își va face apariția în mod natural și fără niciun efort. Credeam că fericirea este o stare la care putem ajunge dacă înlăturăm obstacolele emoționale și cognitive. Astăzi știu că procesul de introspecție și abordarea constructivă față de probleme sunt necesare, însă nu suficiente.

Să începem.

Psihologia Pozitivă este o ramură activă a științei care cercetează lucrurile pozitive pe care avem nevoie SA LE ADĂUGĂM în viețile noastre pentru ca acestea să fie mai bune.

Să adăugăm. Dar ce? Să fie vorba despre un pozitivism forțat?

Sau există o modalitate prin care să adăugăm ceva și în același timp să rămânem cu picioarele pe pământ și să ne păstram realismul și obiectivitatea?

Se pare că da.

Primul lucru pe care îl afli despre Psihologia Pozitivă este că nu reprezintă o abordare abstractă prin care îți mobilezi mintea cu informații teoretice. Chris Peterson, unul dintre membrii activi ai acestei ramuri, spune că nu este vorba despre un sport pentru spectatori pasivi ci, mai degrabă, despre un proces experiențial în care e necesar mai mult decât o implicare strict cognitivă.

Până aici sună foarte bine.

Care este primul pas?

Să înțelegem care este diferența dintre o emoție pozitivă și una negativă și care sunt efectele acestora pe termen lung.

EMÓȚIE, emoții, s. f. Reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate.

Așa cum apare și în definiția oferită de DEX, emoția, de cele mai multe ori, nu se experimentează doar la nivel mental. Corpul nostru o oglindește.

Dacă îți cer să te gândești la una dintre cele mai neplăcute trăiri din viața ta și dacă ți-aș cere să-mi dai câteva detalii, -să-mi spui unde erai când s-a întâmplat, cu cine erai și să-mi povestești ce s-a întâmplat și apoi ți-aș cere să-mi spui care sunt schimbările în corpul tău-, cu siguranță ai putea să-mi spui că-ți bate inima mai repede, că ești încordat, că poate ai început să respiri mai intens, că poate ți-a venit să plângi sau că poate te-ai înroșit.

Iar dacă ți-aș cere să te gândești la una dintre situațiile cele mai frumoase din viața ta, poate că reacția fizică ar fi că ai zâmbi, că ți-ai schimba poziția corpului, ți s-ar descreți fruntea, te-ai relaxa, etc.

Emoția, adeseori, are un efect vizibil în corpul nostru. Nu este o experiență privată și pur cognitivă.

Și este acest efect vizibil identic pentru toți?

Nu. Fiecare situație este unică din punct de vedere perceptual. Nu toți ne simțim la fel într-un context X și nu toți vom răspunde la fel. Fiecare dintre noi are un bagaj personal și cultural diferit. Putem spune că, la acest nivel, este ca și cum fiecare personă de pe acest pământ vorbește o limbă -emoțională- diferită care poate împărtăși asemănări cu alta, dar niciodată nu va fi la fel.

Așadar, din punct de vedere științific, emoția nu este ceva ce se trăiește doar în cap, ci și în corp, și aceste efecte vizibile depind de felul în care percepem lumea.

Cu toții vedem realitatea printr-o sumedenie de lentile subiective.

Dacă lentila pe care o porți acum este condiționată de URĂ, totul se va vedea prin filtrul acestei emoții. Vei fi atent mai mult la situațiile în care aceasta este prezentă. Dacă stai toată ziua cu o perechi de ochelari la ochi care au dioptrii mai mari decât ai nevoie, vei vedea totul mult mai mare decât este și, cu siguranță, la finalul zilei vei avea o durere de cap destul de serioasă. Are sens, nu?

Fizic vorbind, emoția negativă este reprezentată prin expresii faciale specifice care sunt recunoscute la nivel universal -respingere, frică, agresivitate, rușine- și toate, într-un grad condiționat de intensitate și context, afectează sistemul nervos autonom și, mai exact, știm că activează sistemul nervos simpatic -luptă sau fugă-.

Emoția pozitivă, în schimb, nu este atât de diferită în ceea ce privește exprimarea fizică. Toate stările pozitive au în comun zâmbetul Duchenne, cel în care colțul gurii se ridică și mușchii din jurul ochilor se contractează făcându-ți obrajii să se ridice.

Atât emoția pozitivă, cât și cea negativă, ne afectează comportamentul și această trăsătură este singura asemănare între cele două.

Psihologia pozitivă spune că aceste stări -pozitive sau negative- au efecte pe termen lung. Se creează o spirală, un efect contagios, o predispoziție.

Când emoția este negativă, în corp se eliberează epinefrină și norepinefrină. Acești doi neurotransmițători sunt responsabili pentru mărirea presiunii sângelui, activarea principalilor mușchi care ne pregătesc să luptăm sau să fugim, dezactivarea circuitelor neuronale care nu sunt esențiale și inabilitatea de a gândi creativ și flexibil.

Corticosteroizii sunt alți neurotransmițători care apar în situații de stres. Aceștia pun în pericol sănătatea sistemului imunitar, inhibează crearea de noi neuroni și stimulează în exces vechile conexiuni neuronale care, inevitabil, ajung să se deterioreze.

Putem să anticipăm efectul pe termen lung, corect?

Nu încape îndoială cu privire la efectele emoțiilor negative, însă cum stau lucrurile când vine vorba de efectele celor pozitive? Există și acolo un efect secundar, o predispoziție?

Răspunsul este că da. Psihologia pozitivă ne spune că emoțiile pozitive nu sunt doar plăceri de moment.

Știm că, în oameni, există o tendință naturală către negativitate și antropologii justifică acest lucru prin prisma evoluției. Străbunii noștri au avut nevoie de ea pentru a face față pericolului. Supraviețuiau doar cei care erau tot timpul în alertă. Noi moștenim această tendință dar, obiectiv vorbind, condițiile nu mai sunt aceleași. Stresul apare în situații în care nu există un pericol real.

Înseamnă acest lucru că nu mai avem nevoie de situații în care să se activeze sistemul nostru nervos simpatic? Nu. Încă mai avem nevoie de el când traversăm strada și mașina nu pare să frâneze sau când ne aleargă un câine.

Emoțiile negative au fost necesare pentru a ajunge unde suntem.

Însă, putem spune același lucru despre emoțiile pozitive? Au avut acestea un rol la fel de important pentru străbunii noștri? Cercetătorii spun că da.

Pentru a înțelege de ce e bine să ne simțim bine- și de ce a fost bine și pentru omul peșterii-, vom analiza 10 emoții pozitive ținând cont de:

  • care sunt circumstanțele care le creează
  • cum interpretăm circumstanța care le generează
  • în ce fel ne modifică comportamentul și înspre ce acțiune ne direcționează
  • care sunt efectele pe termen lung

1. Bucurie

Atunci când se întâmplă ceva neașteptat, iar noi ne simțim în siguranță, devenim veseli și jucăuși, iar prin această experiență putem să învățăm modalități noi prin care să conectăm cu ceilalți.

2. Recunoștință

Este o emoție mai puțin sonoră care apare atunci când ceva bun se întâmplă în viața ta sau în societate. Tendința este a da înapoi, de a împărtăși creativ, de pay it forward. Ne simțim inspirați să fim blânzi sau generoși.

3. Linișite- serenitate

Ești mulțumit și satisfăcut cu ceea ce ți se întâmplă și ți-ar plăcea să te bucuri mai des de astfel de momente. Nu există acțiune, nu dorești să modifici în niciun fel trăirea. Este vorba despre un moment în care savurezi clipa și înțelegi mai bine care sunt prioritățile tale.

4. Interes.

Traiești o situație în care te simți în siguranță, dar în care există o doză de noutate. Siguranța te face să vrei să explorezi, să fii curios.

5. Speranță

Apare în situațiile care nu sunt tocmai pozitive. Atunci când te aștepți la ce este mai rău, dar speri că totul va fi bine. Speranța te face să fii rezistent în fața problemelor și, uneori, te poate ajuta să găsești o soluție. Stimulează capacitatea de a fi inventiv.

6. Mândrie

Ai făcut ceva bine sau cineva din preajma ta sau cineva pe care tu admiri a avut un rezultat pozitiv. Mândria față de îndeplinirea unei acțiuni ne ajută să visăm lucruri mărețe și ne motivează.

7. Amuzament

O situație în care există o atitudine mai puțin formală și care te face să râzi și să conectezi cu ceilalți.

 8. Inspirație

Atunci când vezi pe cineva excelând și te simți inspirat să excelezi și tu.

 9. Uimire

Ceva care te faci să-ți schimbi percepția și te ajută să integrezi eficient noutatea.

 10. Iubire

Atunci când oricare dintre emoțiile de mai sus este împartășită și experimentată cu altcineva.

TEORIA MĂRIRII PERCEPȚIEI ȘI A CONSTRUIRII DE RESURSE PE TERMEN LUNG

Așa cum fiecare emoție negativă are un efect diferit și ne condiționează să acționăm într-o direcție -atac, fugă, luptă, respingere, izolare- care se rezumă la dorința evolutivă de a supravietui, și emoțiile pozitive au diferite “gusturi” și dinamici care, de asemenea, ne vor îndrepta spre un comportament specific.

Întrebarea este dacă acest comportament generat de o trăire pozitivă are într-adevăr o valoare și un efect dincolo de plăcerea experimentată în momentul în care aceasta are loc.

Emoțiile negative apar atunci când avem nevoie să reacționăm, să ne protejăm într-un moment specific, însă cele pozitive au rolul de a ne pregăti pentru reacțiile din viitor. Putem spune că emoția negativă este utilă în prezent și emoția pozitivă este utilă în viitor.

Benefiicile celei negative sunt prezente Acum, iar cele ale emoției pozitive sunt vizibile Mâine.

Barbara Friedrickson, președinta Asociației Internațională de Psihologie Pozitivă, este cea care a dezvoltat Teoria măririi percepției și a construirii de resurse pe termen lung, rezultat a multor studii, prin care a dovedit că emoția pozitivă are rolul de a ne mări cunoașterea senzorială și cognitivă în momentul în care experimentăm emoția și de a ne ajuta să construim resurse benefice nouă pe termen lung.

Însă, nu trebuie să pierdem din vedere că așa cum nici singurul morcov pe care l-ai mâncat săptămâna trecută nu te va face sănătos, nici emoția pozitivă izolată nu îți va oferi avantaje vizibile. Este nevoie de un antrenament pentru a menține și hrăni în mod constant și persistent trăirile pozitive.

Nu este suficient cu eliminarea problemelor. Ceea ce rămâne după detofixierea emoțională nu va ajuta să echilibreze balanța.

Barbara spune că trebuie să devenim grădinari emoționali. Scoatem buruienile, dar este important să nu uităm că trebuie, în primul rând, să îngrijim ceea ce crește în grădina noastră. Această analogie ne arată că, de fapt, este mult mai important să fii atent la ce vrei să crească, corect?

Tendința către negativitate este o realitate care se poate atenua dacă învățăm să savurăm și să dăm prioritate momentelor pozitive.

Rick Hanson, neuropsiholog și autor al cărții Creierul lui Buddha, spune că savurarea și integrarea conștientă a acestor trăiri creează noi rețele neuronale, ajutându-ne să ne modificăm creierul în beneficiul nostru. Dacă Mama Natură ne-a “dat” obiceiul de a fi negativiști, noi putem să formăm unul nou pentru a fi pozitivi. Unul nu-l elimină pe celălat, însă echilibrul dintre cele două face diferența.

CARE ESTE VALOAREA EMOȚIEI POZITIVE?

Așadar, de ce e bine să ne simțim bine?

Am spus că emoțiile negative au rolul adaptativ de a ne ajuta să reacționăm în fiecare moment în care ne simțim în pericol, făcându-ne să ne reducem percepția la ce se întâmplă într-o situație specifică. Atenția și energia noastră sunt centrate pe supraviețuirea organismului.  Învățăm să recunoaștem circumstanțele în care există pericol și ne aducem aminte să le evităm pe viitor. Pui ixuri roșii pe harta ta mentală ca să știi unde nu trebuie să te întorci.

Dintr-un punct de vedere evolutiv, putem spune că emoțiile pozitive nu i-au ajutat pe străbunii noștri să supraviețuiască, însă i-au ajutat să genereze resurse pentru a se dezvolta și evolua. Emoția pozitivă este bifa verde din harta mentală la care vrei să te mai întorci.

Percepția oamenilor se mărește atunci când aceștia experimentează trăiri pozitive. Chiar dacă suntem obișnuiți să credem că stresul este benefic gândirii creative pentru că ne face să găsim soluții mai repede, pe termen lung, această abordare nu are niciun sens. Stresul ne face să reacționăm la ceea ce se întâmplă acum, iar emoția pozitivă creează o predispoziție în care gândirea creativă apare fără nevoia de a fi stimulați de situații urgente.

Să ne gândim la toate examenele pe care l-am dat de-a lungul vieții noastre și în care am fost presați de timp și rezultate. Chiar dacă am reușit să le luăm, câte informații pe care atunci le-am învățat au mai rămas în mintea noastră?

Psihologia Pozitivă, dar și Neuroeducația -ramură care afirmă că emoția pozitivă este secretul învățării eficiente și de durată- susțin ineficacitatea stresului în procesul de învățare. Să ne amitim că învătare nu înseamnă doar acumularea de informații descriptive, ci și integrarea unui obicei nou. Învățarea este procesul prin care are loc o schimbare fie la nivel cognitiv, comportamental sau emoțional. Șansele de succes sunt mult mai mari când există emoție pozitivă în joc.

Isen, un alt cercetător în domeniu, arată prin studiile sale că atunci când oamenii se simt bine, în siguranță, gândirea lor devine flexibilă, deschisă spre noi informații, creativă și integrată.

Chiar dacă emoția pozitivă este o experiență scurtă și volatilă, atunci când este stimulată să apară des, are un efect pe termen lung. În ciuda faptului că, inițial, experiența pozitivă este percepută ca fiind o activitate edonistă -să te bucuri- în același timp se construiesc resurse fizice, intelectuale, psihologice și sociale.

IPOTEZA PRIN CARE EMOȚIA POZITIVĂ O ANULEAZĂ PE CEA NEGATIVĂ

Dacă emoțiile negative ne îngustează percepția și cele pozitive ne-o măreșc, atunci există posibilitatea ca cele pozitive să atenueze sau chiar să le anuleze pe cele negative.

Emoțiile negative au un efect fiziologic legat de activitatea sistemului nervos autonom. Inima bate mai repede, respirație este mai intensă. Corpul se pregătește pentru a supraviețui.

Emoțiile pozitive, în schimb, ne calmează, ne relaxeză ceea ce poate indica o reducere sau o reparare a efectelor de luptă, fugă sau atac.

Un scor de 3 la 1, în care 3 se referă la numărul de experiențe pozitive și 1 la numărul celor negative, poate să fie ecuația matematică care atunci când este aplicată în viața de zi cu zi, poate aduce schimbări majore în felul în care trăim.

Dar pentru a ține acest scor, trebuie să faci ceva. Zi de zi. Trebuie să monitorizezi- să urmărești cu atenție- micro momentele pozitive pe care le trăiești de-a lungul zilei.

Idei. Folosește un jurnal în care să scrii, în fiecare seară, ce te-a făcut să zâmbești, față de ce simți recunoștință, ce a mers bine, ce a fost bun la gust, la pipăit, la mirosit, la vedere. 🙂

Nu-ți place să scrii și telefonul tău este un prieten de nedespărțit? Folosește Instagram. Păstrează momentele frumoase care te inspiră, te fac să zâmbești sau motivează. Devino un colecționar de fericire. 🙂

Monitorizarea fericirii este efortul conștient și voluntar al omului modern împotriva tendinței evolutive de a fi negativist.

Criză de autenticitate. A fi sau a nu fi vulnerabil [Articol audio]

https://soundcloud.com/lina-toma/criza-de-vulnerabilitate

De când am devenit detectiv al propriilor mele stări și trăiri interioare, de când am început să mă analizez, să mă observ, să încep să descifrez ce se întâmplă în “cutiuța” dintre urechi, am identificat trei tipuri de crize. Trei tipuri de crize existențiale.

Pentru mine, criza este un moment -uneori mai lung alteori mai scurt- în care experimentez disconfort, în care știu și simt că ceva nu este în regulă. Cu alte cuvinte, simt că există un scurt circuit în “sistem”. Efectele se traduc printr-o stare de neliniște, de apăsare, de anxietate, de frustrare sau printr-o lipsă de coerență între ceea ce simt, gândesc, fac sau spun.

Prima criză este cea care se descrie perfect prin expresia spaniolă “prefer răul cunoscut decât răul necunoscut”. Nu îmi este bine, știu ce aș putea să fac pentru a îmbunănătăți situația dar am dezvoltat un soi de toleranță față de disconfort, ceea ce mă face să rămân în zona de confort sau zona cunoscută chiar dacă aceasta nu mă face neapărat fericită. Mă învârt în cerc, dar nu intenționez să iau nicio măsură. Mi-e bine în ne-bine.

A doua criză este, de asemenea, o situație apăsătoare, iar în acest caz, spre deosebire de prima, știu ce ar trebuie să fac, vreau să fac pasul, dar îmi este frică. Mintea rațională- logică- este capabilă să vadă și să calculeze avantajele schimbării sau ale ieșirii din zona de confort -care nu-mi mai oferă confort- dar ceva din mine se împotrivește. Este o situație în care mi-e frică să-mi fie bine, motiv pentru care nu fac pasul și rămân blocată. Această criză vine la pachet cu un comportament obsesiv. Mă gândesc neîncetat la ce aș putea să fac, dar mi-e frică să fac.

Cea de-a treia criză este una mult mai complexă. Spre deosebire de cele două anterioare, aici există voință, curaj și energie pentru a rezolva situația dar nu există o înțelegere a motivelor pentru care a apărut criza. Și pentru că nu știu care este cauza îmi este greu să găsesc o soluție. Aici apare ceața cognitivă, perceptuală și emoțională. Ce mi se întâmplă?

Această criză o percep ca pe un bebeluș care plânge neîncetat în ciuda faptului că este schimbat, mâncat, nu îi ies dinții, nu are febră, iar pediatrul îți spune că nu îl doare nimic. Dar totuși plânge și tu nu ai nici cea mai mică idee despre ce i se întâmplă.

Fix cu această situație m-am întâlnit acum aproximativ două luni. Obiectiv vorbind, totul părea să meargă ca la carte, dar eu nu-mi găseam liniștea și în interiorul meu se afla un bebeluș care plângea isteric.

Dacă în mod normal, auto-terapia pentru mine este suficientă, de data aceasta nu a funcționat. Mi s-a spus, și cred că are sens, că uneori este mai greu să te tratezi pe tine decât pe ceilalți. Așa că m-am lăsat, cu încredere, pe mâinile unui specialist. Nimic. Labirintul era prea întortocheat chiar și pentru cineva care îl privea de la distanță și de sus.

Buun…Ce e de făcut? Neliniștea o simțeam zi de zi în stomac și se oprea doar în momentele în care atenția mea era concentrată pe activitatea cu ceilalți. Cu toate că părea atrăgător să-mi găsesc tot timpul ceva de făcut, știam că soluția asta era valabilă doar pe termen scurt și că, la un moment dat, trebuia să aflu de ce plângea bebelușul.

Într-un moment de revelație, m-am gândit că poate ar trebui să fac cum se face și în cazul alergiilor. Atunci când un aliment din dieta ta îți produce o reacție alergică, dar nu știi exact care, renunți pe rând la fiecare pentru un timp și vezi  cum te simți.

Am decis să renunț la activitatea virtuală și mai concret la Facebook. Cu toate că poate părea o decizie superficială și aparent nesemnificativă, pentru mine a fost un pas greu de făcut. Cred în puterea terapeutică a exprimării online. De când am renunțat la atitudinea de utilizator-pândar, cel care observă dar aproape niciodată nu interacționează, viața mea a devenit una mai bună. Da, mai bună. Mult mai bună. Ideile private, intime, fie cele despre viața ta personală -frici- sau creativă, cele pe care le ții doar pentru tine, duc, inevitabil, spre comportamente la fel de private și invizibile, adică inexistente. Cu alte cuvinte, ceea ce nu exprimi, nu se materializează. Ceea ce nu se materializează nu produce schimbare și nici asumare a ceea ce spui și vrei să fii. Bineînțeles că există o latură mai puțin pozitivă a rețelelor de socializare dar cea bună este că orice platformă online te ajută să declari lumii ceea ce reprezinți și prin acest proces vizibil îți asumi sistemul de credințe. “Uite în ce cred! Sunt suficient de curajoasă încât să împărtășesc lucrul ăsta cu tine!”

Pentru că în mijlocul aceste crize îmi pierdusem oarecum și pofta de a mai consuma informație, m-am obligat -cu blândețe- să citesc o carte. M-am gândit că poate fi o idee bună să mă deconectez și să îmi dau voie să intru într-un context al minții diferit. În plus, mi se întâmplă uneori să găsesc soluții în locurile cele mai puține evidente. Așa că am început să citesc, cu un dram de optimism, cartea asta:

amanda1
Amanda Palmer, Arta de a Cere

Despre ea mi-a vorbit foarte mult și bine, prietena mea Roșcovan. Pe lângă dramul de optimism, am început să o citesc cu încredere și curiozitate. Și încrederea mi-a fost răsplătită pentru că pe măsură ce o citeam, am primit răspunsuri. Răspunsuri care m-au salvat și care au făcut bebelușul să tacă. Am scris fraza și mi s-a făcut pielea de găină. Oh da!

Înainte de a vă povesti ce mi-a făcut cartea asta și în ce fel m-a scăpat de criza existențială misterioasă, vreau să vă dau câteva detalii cu privire la contextul în care aceste 372 de pagini au fost scrise.

Amanda Palmer -dacă nu ai auzit de ea, e cât se poate de normal- este o cântăreață de muzică indie care la un moment dat a renunțat la casa de discuri și a hotărât să lanseze pe cont propriu un album. Dar pentru asta avea nevoie de mulți bani, așa că a decis să folosească platforma virtuală Kickstarter. Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, această platformă este o modalitate de a-ți prezenta proiectul și de-ai lăsa pe ceilalți să te ajute prin donații. La sfârșitul campaniei, care durează 30 de zile, Amanda a reușit să strângă 1,000,000 de $. O cifră nemaiîntâlnită până atunci pe această platformă. O cifră care a depășit cu mult cea pe care Amanda a cerut-o inițial.

Bineînțeles că acest fenomen a stârnit intersul tuturor. Cine este Amanda Palmer? Și ce fel de  relație are ea cu fanii ei -oameni necunoscuți-, în condițiile în care nimeni nu auzise de ea până atunci, ca aceștia să-i ofere un milion de dolari?

Tipa a fost invitată la TED unde a avut la dispoziție 14 de minute ca să vorbească despre experiența ei. Mi-aduc aminte că am văzut conferința la câteva zile după ce a fost publicată pe Internet. Am înțeles-o superficial și știu că așa a fost pentru că altfel nu mai aveam eu criza mea “bebeluș isteric”. Ei bine, acum o înțeleg cu fiecare celulă a corpului meu.

După ce a făcut TED-ul și a mai dat câteva multe interviuri, Amanda a decis să scrie și o carte. Cartea de sus. Cea care m-a salvat.

În ea, în linii foarte generale, cântăreața vorbește despre diferența dintre A CERE și A CERȘI. Eu până nu am citit cartea nu știam că există vreo deosebire.

A CERE, din punctul ei de vedere dar și din cel al expertei în vulnerabilitate Brene Brown, înseamnă să dezvolți o relație de autenticitate cu cel care îți dă. Prin autenticitate se înțelege o coerență -brutal de exactă- între ceea ce simți, gândești, spui și faci. Țin să precizez că aici vorbim despre o relație cu persoane necunoscute, în cazul Amandei, fanii.

Nu poate exista autenticitate fără vulnerabilitate, adică voința și curajul de a te arăta fix așa cum ești, cu bune, cu rele. Fără filtru, fără photoshop, fără măști. Curajul de a spune “hei, uite aici am o bubă și mă doare, hei mi-e frică, hei am facut-o lată, îmi pare rău!”

Cântăreața a împărtășit cu fanii ei detalii și despre latura mai puțin frumoasă și, prin acest proces uman, se pare că le-a validat -la un nivel implicit- emoțiile mai puțin pozitive. “Uite, și Amanda o dă în bară, uite și ea zice un lucru și face altul și recunoaște acest lucru.”

Fanii au empatizat cu Amanda, au conectat la un nivel mult mai profund decât acela legat strict de muzică. Și când ea a avut nevoie de ajutor, aceștia nu au stat pe gânduri.

A CERȘI, în schimb, este ceea ce face omulețul care se așează la un colț de stradă și despre care tu nu știi nimic. Nu cunoști motivele pentru care e acolo, ce-l doare, de ce îi este frică sau cum se simte stând acolo.

Citind reflecțiile și întâmplările relatate în carte, mi-am adus aminte, bineînțeles, de Seth Godin, de Simon Sinek, de Gary Vaynerchuk, Alain de Botton și de mulți alții care sunt promotori ai marketingului etic, cel în care nu cauți să convingi, ci cauți să-ți găsești “turma”, oamenii ca tine. Iar pentru a-i găsi trebuie să fii tu.

Lăsând la o parte aspectul legat de marketing, undeva pe la mijlocul cărții, când au început să mi să aprindă beculețe, mi-am pus următoarea întrebare: Eu sunt autentică pe rețele de socializare? Sunt autentică cu oamenii pe care nu-i cunosc personal?

Răspunsul a fost: Nu prea…

Imediat, mi-am adus aminte de o întâmplare de acum aproximativ trei luni când o prietenă mi-a scris un mesaj pe Facebook în care mă întreba dacă eu am momente în care mă simt nesigură  și dacă le am ce fac cu ele? I-am răspuns. i-am spus că am minim o dată pe lună momente de genul și pentru că m-am simțit inspirată am făcut și un filmuleț scurt în care am vorbit despre ritualul meu cu privire la aceste stări. Filmulețul nu a fost postat și ceea ce este interesant este că am găsit foarte repede motive ca să mă justific: “sunetul nu era bun, imaginea era blurată, etc”. Acum știu că nu l-am publicat pentru că nu voiam să le arăt celorlalți că eu sunt uneori nesigură. La ceva timp după mesaj, m-am întâlnit personal cu prietena care mi-l scrisese și mi-a mărturisit că i-a fost destul de rușine să mi-l trimită pentru că i se părea o întrebare banală și care, cu siguranță, avea legătură doar cu stările ei. Dacă eu publicam filmulețul, probabil că prietena mea se simțea mai înțeleasă, chiar dacă eu i-am răspuns cât am putut de transparent. Însă totul s-a redus la o discuție intimă, privată, discretă.

Cu toate că eu împărtășesc ideile mele pe rețelele de socializare, mi-am dat seama că le împartășesc doar pe cele care cred că vor placea și în acest proces de selecție duc o luptă destul de serioasă. “Oare informația asta este importantă, oare am scris bine, oare am fost coerentă, oare e prea mult, oare e prea îndrăzneț?” Sunt întrebări pe care mi le pun de fiecare dată și acest proces este obositor. Sunt doze mici de stres zilnic doar de dragul de mă asigura că ceilalți nu mă vor judeca. Un stres care m-a epuizat.

După ce am ajuns la concluzia asta și mi-am dat voie să analizez toată situația în ansamblu, ce credeți că s-a întâmplat? Bebelușul s-a oprit din plâns. Acum era evident pentru mine. Bebelușul era obosit. Eu eram obosită. Sunt atâtea lucruri pe care vreau să le împărtășesc si pe care le țin doar pentru mine pentru că îmi este teamă că nu vor fi acceptate. Și puținele pe care le arăt, le editez, și la propriu și la figurat. Evident că m-am epuizat.

În același timp în care purtam această conversație cu mine, a apărut o voce critică. Știți voi, vocea care vine să dărâme tot, care îți spune, de fiecare dată cu diferite cuvinte “cine te crezi?”. Vocea asta este vocea unei colege cu care am avut o relație foarte strânsă în liceu. De fiecare dată când veneam cu o idee mai profundă, mai existențială, ea îmi spunea: White People Problems. Cu alte cuvinte, copiii mor de foame în Africa și tu ai crize existențiale pentru că nu ești autentică pe rețelele de socializare. De obicei, vocea câștiga, eu îmi strângeam jucăriile și plecam acasă. De dată aceasta, nu m-am dat bătută.

De ce e important să fiu autentică și vulnerabilă dintr-un spațiu de luciditate față de oamenii pe care nu-i cunosc?

De fapt, de ce e important ca alții să fie autentici față de mine, o necunoscută?

Amanda nu mă cunoaște, nu are nicio datorie față de mine și totuși mi-a dat voie să-i cunosc bubele, să văd unde o doare. Și pentru că mi-a dat voie, eu mi-am dat dreptul, la rândul meu, să accept și să recunosc anumite părți mai puțin vizibile din mine. Părțile acelea pe care nu vrem să le arătăm nimănui. Am citit cartea cu un “Mulțumesc!” tot timpul pe buze. Curajul de a fi vulnerabilă o face pe Amanda să fie frumoasă. Curajul ei este liberator și contagios, din fericire.

Știu că frica -oricare ar fi forma în care ea se manifestă- nu este atrăgătoare, nu este sexy și nici senzuală dar adevărul, nu cel obiectiv ci cel genetic, este că toți o avem în noi. Și dacă nu experimentezi în niciun fel frică sau rușine sau nesiguranță, îndrăznesc să spun că ești un sociopat. Frica este o moștenire de la străbunii noștri. Ei au avut nevoie de ea pentru a supraviețui. Este o aberație să o negăm, să o suprimăm. Societatea în care trăim ne poate învăța multe despre care sunt efectele devastatoare ale negării fricii. Frica există și singura modalitate înțeleaptă de a o trata este, în primul rând, având o conversație transparentă despre ea. Această conversație începe prin a spune “Da, și mie îmi este frică.”

Dincolo de partea romantică și poetică a vulnerabilității, există o logică. Una despre care a vorbit și psihologul Carl Rogers. Una care zice așa: Doar atunci când mă accept pot să mă schimb. Nu ai cum să modifici ceva ce refuzi să vezi. Nu ai cum să devii mai bun dacă nu dai cărțile pe față.

Acceptarea înseamnă, în primul rând, să vezi ce se află în partea aceea cu balauri și monștri. Să aprinzi becul și să faci minim măcar o tură de recunoaștere. Acolo apare vulnerabilitatea. Ai bube, dar ești curajos. În spatele vulnerabiliății se află adevărul tău și curajul tău, două lucruri care niciodată nu vor fi sinonime ale slăbiciunii.

Slăbiciunea este atunci când îți arăți bubele cu scopul de a te victimiza, de a manipula, de a atrage atenția. Atunci când nu există luciditate și nici maturitate. Atunci când scopul tău nu este vindecarea.

Și ce facem cu oamenii care vor râde de bubele noastre, de percepția noastră, de nebunia noastră? Ce fac eu cu persoanele care cred că scriu pentru ei, că procesul meu de creație li se adresează și lor și bat cu pumnii în masă când așteptările lor nu se potrivesc cu ceea ce eu am de oferit? Ce fac cu cei care cred că au înțeles mult și vin să mă tragă de mânecă și să-mi spună cum stau, de fapt, lucrurile în viață?

Îmi reamintesc că intenția mea nu este de a convinge, ci de a mă exprima așa cum sunt.

Cred că este mult mai fezabil -din punct de vedere psihic și emoțional- efortul de a-mi reaminti acest lucru, de fiecare dată, decât efortul de a fi cine nu sunt și de a calcula fiecare mișcare.

Efort va exista și într-o situație și în alta. În spatele celui de a te menține pe poziții și de-ați aminte care este, de fapt, intenția ta, se află curaj și satisfacție. În spatele celui de a te proteja și de a controla constant fiecare pas, se află, mai ales pe termen lung, regret și frustrare.

Așadar, revin la întrebarea inițială: A FI SAU A NU FI VULNERABIL?

Răspunsul meu: Hell yeah!

Greșelile de ortografie și inteligența emoțională

Cu toate că persoanele cu care lucrez în mod normal sunt adulți, o dată pe an îmi place să țin ateliere pentru copii. Această activitate îmi permite să observ blocajele emoționale în starea incipientă. Dorința mea este să înțeleg mai bine mintea adultului (odinioară copil) și, prin urmare, să creez unelte care să ofere soluții.

Dacă ar fi să aleg un blocaj întâlnit frecvent în copii, și bineînțeles în adulți, acesta ar fi teama de a greși.

Frica de a greși hrănește dorința de perfecționism iar acesta, așa cum îți poți imagina, distruge încet dar sigur orice proces constructiv de învățare.

Dacă perfecționismul este nociv în orice proces de învățare, îndrăznesc să spun că atunci când vine vorba de învățarea unei limbi străine, efectul este și mai toxic. Motivul este unul simplu și logic. Nu ai cum să capeți fluiditate dacă nu vorbești. Nu ai cum. Și ca să vorbești trebuie să înțelegi că vei greși. Garantat. Și tocmai pentru că greșești, înveți. Cu alte cuvinte și în cel mai clișeisc mod posibil: nimeni nu s-a născut cu lecțiile (emoționale sau cognitive) deja învățate.

E în regulă să greșești atâta timp cât nu o faci intenționat dar trebuie să te convingi de acest lucru.

Vreau să citești următoarele mesaje scrise de elevii (9-16 ani) cu care țin un atelier de public speaking în engleză:

frica 1 frica 2

Poți să anticipezi personalitatea în devenire a acestor copii dacă nu li se schimbă percepția cu privire la frica de a greși?

Recunosc că aceasta frică o am și eu, acum, în timp ce scriu aceste rânduri. Oare am pus virgulele corect? Oare am folosit vreo expresie spaniolizată ținând cont de faptul că am trăit jumătate din viață într-un orășel din sudul Spaniei? Oare dacă specific acest detaliu oamenii vor trece cu vederea și vor fi mai toleranți? Oare vor valora conținutul acestui articol? Oare va fi evident că nu fac greșeli de ortografie intenționat și dacă le fac (neintenționat) acest lucru nu reflectă în niciun fel calitatea mea umană?

Dacă băgăm sub microscop această frică, observăm că beculețul se aprinde mai mereu când vine vorba de formă, de ambalaj.

Iată un mic duel în secțiunea de comentarii a unui articol de acum câteva luni:

Cititorul numărul 1: deranjant felul dezlanat de a posta ideea

sacaitoare spatii

greseli de ortografie care denota superficialitate

Cititorul numărul 2: Aceasta postare este facuta pentru oameni ca mine , nu pentru critici literari ca tine !

Cititorul numărul 3: Ortografia nu are nimic de-a face cu ceea ce numești tu “critică literară”. E doar “tabla înmulțirii” la nivelul limbii. Dar, într-adevăr, mulți oameni “ca tine” o ignoră, iar rezultatele sunt pe măsură.

Știm că această percepție nu este izolată. O putem găsi la aproape orice articol sau filmuleț publicat pe meleagurile virtuale.

Dacă faci greșeli de ortografie, urmând această abordare, ești superficial, prost, lipsit de logică și asta înseamnă inevitabil că ești o persoană care nu este demnă de respectat.

Dacă nu te descurci la tabla înmulțirii în contextul lingvistic se subînțelege că valorile, principiile și inteligența ta emoțională sunt precare.

Acum câteva zile am postat un alt mesaj scris de un elev emoționat de faptul că urma să vorbească în fața celorlalți.

  Screenshot_2016-07-22-14-28-48

Apare o greseală de ortografie și hop apare și cititorul perfecționist. Obsesia față de “logica” impecabilă a literelor nu-l ajută să anticipeze că elevul care a scris tremurând, tocmai pentru că îi este frică să greșească, poate citi acest comentariu și îl poate hrăni și întări teama.

Acestă obsesie nu este compatibilă cu empatia. De fapt, acolo unde există dorința de perfecționism nu poate supraviețui empatia.

Astăzi mă întâlnesc cu o altă postare asemănătoare, cea care m-a impulsat să scriu acest articol.

Screenshot_2016-07-22-14-30-42

Nici măcar nu știu despre ce este vorba dar observ cum o literă în plus, una în minus și o virgulă lipsă, se traduc foarte repede în concluzii imaginare despre calitatea persoanei care scrie și a celor care o citesc.

Acești oameni prioritizează forma, ambalajul. Și ce este destul de dubios și nițel amuzant pentru mine este că, în România, există o categorie de oameni (ingrați pentru perfecționiști) care și ei la rândul lor prioritizează forma. Mă refer la așa numiții pițipoance și cocalari. Și ei au primit probabil același mesaj: ambalajul este important! Unii s-au nișat pe corp, ceilalți pe mesaj.

Nu știu dacă analogia este dusă la extrem, însă cred că nici cititorul obsedat de tabla înmulțirii a literelor și nici persoana obsedată de aparența fizică nu reușesc să pună accent pe ceea ce contează cu adevărat, adică pe inteligența emoțională.

Ea este cea care lipsește într-o societate coruptă din punct de vedere economic, politic, cultural și educațional.

De ce nu e bine să furi? De ce nu e bine să minți? De ce nu e bine să promovezi violență? De ce nu e bine să umilești și să încurajezi un sistem bazat pe concurență?

Poți să răspunzi la aceste întrebări cu “lipsa de logică gramaticală”?

Nu am scris acest articol în ideea de a-i educa sau de a-i corecta pe cititorii perfecționiști. Nu e genul acela de mesaj.

L-am scris, în primul rând, pentru mine însă și pentru cei care vor sa-și facă vocea auzită dar le e frică de cei ce cred că lumea este un loc teribil pentru că există oameni agramați. Vă rog, opriți-vă 2 minute și analizați acest lucru! Folosiți logica dar nu cea a literelor. Folosiți-o pe cea a vieții.

Save

Save

Save

Sofia, roșiile și detoxifierea emoțională [NEUROTABĂRĂ]

Sofia a văzut în grădina unui vecin niște roșii deosebit de frumoase și delicioase. După ce le-a gustat a decis că vrea și ea să aibă propriile sale roșii. L-a întrebat de unde a luat semințele și s-a dus să le cumpere.

Cu încredere și entuziasm, a investit bani și timp cu gândul că va avea după câteva luni aceleași roșii minunat de gustoase.

A săpat cum a știut și cum a fost obișnuită, a pus semințele, le-a udat din când în când și a așteptat cu nerăbdare roadele. Însă când a venit timpul recoltei a observat cu tristețe și neputință că roșiile sale nu erau deloc ca cele ale vecinului.

Sofia a crezut, și pe bună dreptate, că semințele sunt cele care contează pentru că de acolo se dezvoltă planta.

A vrut să înțeleagă ce s-a întâmplat așa că a mers să vorbească cu vecinul.

Acesta i-a explicat că înainte de a pune semințele trebuie să curețe pământul, să scoată rădăcinile vechi, să smulgă buruiana și să pună îngrășăminte.

Cu toate că, acum, acest lucru are sens pentru Sofia, nimeni nu i-a spus că trebuie să se asigure că pământul este fertil.

Ce a mai aflat de la vecin este că el le consumă, în primul rând, pentru beneficiile nutritive, ceea ce îl motivează să îngrijească cu drag și atenție grădina în fiecare zi. Scopul este tocmai sănătatea lui. Cu toate că scopul Sofiei era doar să se bucure de gustul lor (așa cum face toată lumea), parcă acum privea situația cu alți ochi. Voia și mai tare să aibă în grădina ei roșiile acelea.

Această anecdotă este perfectă pentru a înțelege diferența dintre învățarea permanentă și integrată natural în memoria noastră și cea mecanică și fragmentată.

Ce este învățarea mecanică și fragmentată?

Cea care este centrată pe sămânță, pe proces. Cum învăț, când învăț, cât învăț, cu cine învăț, din ce învăț?

Informația este structurată pe niveluri și categorii. Procesul decurge liniar (1, 2, 3, 4, 5, 6,7,8), acumulativ și gradual. De la puțin la mai mult.

Un exemplu este felul în care se învață gramatica unei limbi străine. De obicei învățăcelul începe cu Prezentul și avansează încet, încet spre Condițional. Informația este compartimentată și disociată, motiv pentru care este foarte probabil ca acesta, la sfarșitul procesului, să nu știe să conecteze natural, într-un context comunicativ, timpurile verbale. Le știe dar pe fiecare în cutiuța lui. Valabil și pentru vocabular.

Acest tip de învățare nu este permanent și necesită efort când vine vorba de a pune în practică informația asimilată.

Învățăcelul trebuie să completeze un puzzle de fiecare dată când încearcă să vorbească.

Învățarea mecanică și fragmentată este cea care nu ține cont nici de“pământ” și nici de scopul cu efecte de durată. Aici contează doar sămânța.

Învățarea permanentă și integrată natural în memoria noastră începe, în primul rând, cu îngrijirea “pământului”. Și ce reprezintă pământul în contextul învățării? Mintea și creierul nostru. Trebuie mai întâi să scoatem blocajele emoționale (buruieni), credințele limitative (rădăcini vechi) și să nutrim intenționat încrederea în capacitatea naturală de a învăța eficient (îngrășăminte).

Nu contează ce învățăm, cum învățăm, când învățăm sau de la cine învățăm dacă mintea și creierul nostru nu sunt curățate înainte. Are sens?

Cum este primită informația într-un creier plin de nu pot-uri, nu știu-ri, de e greu-ri, de sunt prost-uri? Scuze dacă a zgâriat.

La fel de important este și scopul cu care înveți. Dacă o faci din aceleași motive pentru care o face majoritatea, adică din motive externe ție, nu vei fi motivat cu adevărat să îngrijești procesul de învățare.

Motivele externe ție pot reprezenta o plăcere punctuală de a arăta că știi (unor oameni bipezi și fără pene cum spunea bunul Platon) care durează atât cât durează și gustul roșiilor magice.

Scopul care te va face să lucrezi cu drag trebuie (trebuie!) să fie sănătatea ta mintală.

De ce e bine să vorbești altă limbă străină, în afară de ceea ce este evident?

– Pentru că te ajută să gândești obiectiv.

– Pentru că te transformi într-un observator al propriilor tale gânduri.

– Pentru că te detașezi de încărcătura emoțională a cuvintelor.

Și de ce ar fi bine să ai acest as în mânecă? Te las pe tine să răspunzi. 🙂

Atunci când detoxifierea cognitivă și emoțională reprezintă primul pas dintr-un proces de învățarea, felul în care se asimilează informația este diferit de cel clasic (gradual și liniar).

Dacă în mod normal, în cazul unei limbi străine, învățacelul începe cu ce este considerat mai ușor și pe măsură ce avansează trece la lucruri mai complexe, atunci când învățarea este centrată pe calitatea “pământului”, acesta este pregătit să inverseze procesul începând direct cu infomația complexă.

Numele acestei abordări este inginerie inversă.

Învățarea permanentă și integrată natural în memoria noastră este o învățare exponențială (1, 6, 24, 55, 89, 120, 174, 400, 1270, etc.) care presupune un salt cognitiv datorită ușurinței de a  asocia idei, cuvinte și concepte diferite și datorită gândirii flexibile și creative.

Unde pui sămânța și în ce scop sunt ingredientele cheie. Fluiditatea în vorbire și în gândire este un rezultat natural în acest context. Sămânța se va dezvolta frumos și fără efort în pământul fertil și pregătit.

Am lucrat cu zeci de oameni până în momentul prezent și sunt foarte încrezătoare în această abordare. Nu contează cât de eficientă este metoda, dacă mintea și creierul nu sunt pregătite să devină o gazdă bună pentru informație.

Care este unealta experimentală pe care ți-o propun în cazul în care ți s-au aprins beculețe și vrei să mergi mai adânc în Gaura Iepurelui?

Pe 8, 9 și 10 august organizez o Neurotabară de engleză în Lerești, județul Argeș.

Despre ce este vorba?

Sunt trei zile în care te invit să ieși din zona ta de confort fizică dar și cognitivă și să experimentezi cu mintea și corpul tău. Scopul principal este să descoperim amintirile implicite toxice (buruieni și rădăcini vechi), să le conștientizăm și să le extragem din sistem.

Pe lângă exercițiile bazate pe Terapia Coerenței și Reconsolidarea Memoriei cu care lucrez în mod normal, am vrut să găsesc o modalitate de a implica și corpul în procesul de detoxifiere cognitivă și emoțională. Și am găsit-o. 🙂

Ecuația magică este următoarea:

Detoxifiere emoțională + yoga + meditații ghidate + nutriție.

Împreună cu Tania Bordianu, antrenor de yoga și pasionată de bucătăria vegană și raw, am creat un program care combină flexibilitatea și detensionarea minții cu cea a corpului.

Yoga, în contextul acestei neurotabere, reprezintă un act simbolic prin care corpul devine o prelungire a minții și a creierului. Intenția noastră este să conectăm abstractul cu tangibilul. Poate vom descoperi împreună unde se mai ascund amintirile implicite nebenefice în afară de lăcașul sfânt situat între urechi.

O altă activitate simbolică, în cadrul acestor trei zile, este nutriția de care care va ocupa tot Tania. Gândurile sunt hrana creierului și poate că un început pentru a avea o neurodietă benefică este alimentația conștientă pentru corp.

Meditațiile ghidate (bomboane auditive placebo) sunt o altă parte cu care vom lucra. Acestea reprezintă “îngrășământul”.

Bonus: Fiecare participant va primi un neuroantrenament de engleză (sămânța) pentru 30 de zile.

Așadar:

-exerciții bazate pe Terapia Coerenței și Reconsolidarea Memoriei

-yoga

-nutriție conștientă

-meditații ghidate

INFORMAȚII “TEHNICE”:

Ce nivel de engleză trebuie să ai ca să participi?

Unul care să fie compatibil cu următoarea frază:

Înțeleg binișor dar nu reușesc să leg cuvintele când vreau să vorbesc.

Câte locuri disponibile sunt?

12

Unde?

Pensiunea Amada din Comuna Lerești, județul Argeș.

Strada Vasilea Milea, 175.

La aproximativ 2 ore de București

(Autostrada București-> Pitești; Pitești->Câmpulung; Câmpulung->Lerești)

Când?

Luni 8 AUGUST- Sosirea la 14:00

Marți 9 AUGUST

Miercuri 10 AUGUST- Plecarea la 18:00

PREȚ INTEGRAL: 800 RON

Ce include prețul?

Cazare pentru două nopți și trei zile. Camere individuale.

Mic dejun, prânz și cină. Toate vegetariene.

Ce nu include prețul?

Transportul.

PREȚ FĂRĂ CAZARE: 500 RON

Pentru înscrieri și întrebări îmi poți scrie sau mă poți suna:

linatoma@linatoma.com

0755 680 211

Dacă ai întrebări specifice legate de yoga sau nutriție îi poți scrie Taniei:

tania@retetecutania.ro

PS: Vrei să vii cu copilul tău?

Avem și pentru el ceva simpatic.

Atelierul Învață Eficient

“Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu știe să scrie și să citească, ci cel care nu va învăța

cum să învețe”. – Alvin Toffler

Programul Învață Eficient își propune ca prin mărirea vitezei de citire, creșterea capacității de

asimilare a informației și integrarea tehnicilor de memorare creativă, fiecare copil să-și

descopere propriul stil de învățare.

Lucrând cu foarte mulți copii din clasele I – VIII, am constatat că o dată cu introducerea

materiilor precum istorie, geografie, cunoașterea mediului încep să apară blocajele în procesul de

învățare, deoarece majoritatea copiilor se simt copleșiți de cantitatea mare de informații noi care

vine către ei. Din punctul meu de vedere clasele a III a și a IV a reprezintă un moment foarte

important în formarea sănătoasă a unui stil de învățare eficient cu care fiecare copil va călători pe

tot parcursul întregii vieți.

Program detaliat:

La începutul atelierului se va face o evaluare a principalilor parametri în procesul de învățare

(atenție, concentrare, viteza de citire și coeficientul de asimilare, memorare). În funcție de acești

parametrii, fiecare copil își stabilește obiectivul pe partea de citire la care dorește să ajungă.

Astfel, copilul v-a învăța și ce însemnă să îți stabilești un obiectiv și să lucrezi pentru

îndeplinirea lui.

Se va lucra pe mărirea capacității de atenție și de concentrare, dar și pe creșterea vitezei de citire

prin utilizarea aparatului de citire rapidă însoțit de tehnica de citire rapidă.

Prin utilizarea tehnicilor de memorare creativă, copiii vor afla cum folosim informația citită și

asimilată pentru a o reține pe termen lung. Vom face acest lucru prin tehnica mind-map- ului,

care este o metodă de învățare accelerată, deoarece folosește ambele emisfere în procesul de

învățare.

Pentru că întreg procesul se va desfășura sub formă de joc, cititul, memoratul și învățatul ajung

să fie abordate din spațiul de curiozitate, plăcere și descoperire.

Programul este susținut de Georgiana Gerea – Trainer- Coach Învățare Eficientă

www.invataeficient.com

Dacă ai inventa o disciplină școlară, cum s-ar numi?

Putem facem ca procesul de învățare să devină o experiență terapeutică de auto-cunoaștere și explorare spirituală. Informația și învățarea acesteia pot deveni unelte care să ne ajute să fim mai fericiți.

Acest lucru este posibil atunci când memorarea nu mai reprezintă un obiectiv principal. Astăzi, memoria umană poate colabora cu cea artificială, adică Internetul și jucăria pe are o avem cu toții în buzunar.

Dacă memorarea nu mai este esențială în procesul de învățare înseamnă că putem investi energia consacrată odinioară repetiției mecanice în alte scopuri.

În mod paradoxal, atunci când nu depui un efort conștient de a asimila o informația X ci cauți doar să te joci cu ea, aceasta rămâne.

Poți să înveți chineză cu scopul de a-ți dezvolta gândirea vizuală și creativă, de a ieși din zona de confort a sunetului și a pronunției, de a experimenta cu desenul sau caligrafia. Chineza, sau informația de orice tip, se asimilează de la sine atunci când țelul învățării este unul nobil.

Nu intri în bucătărie cu intenția de a memora ingredientele din rețeta pe care vrei să o gătești. Intri cu scopul de a mânca și de a experimenta plăcerea de a-ți calma foamea și de a-ți bucura papilele gustative. Ingredientele le memorezi fără să faci un efort în acest sens, corect?

De curând mi-am amintit de o mică fantezie pe care o aveam când eram în ultimii ani de facultate.

Îmi imaginam cum ar arăta o materie pe gustul meu, una la care aș merge cu drag și care aș simti că este cu adevărat utilă și că mă poate ajuta să mă dezvolt intelectual dar și emoțional. Am descoperit că această fantezie nu o am doar eu. 🙂

Așa că am început să visez cu ochii deschiși și, încet încet, a început să se contureze ceva concret și chiar fezabil.

Materia mea s-ar numi Sursa lucrurilor și a acțiunilor umane.

S-ar baza pe un proces de inginerie inversă (practică ce constă în analiza unui produs finit pentru a vedea maniera în care a fost conceput sau fabricat) și totul s-ar învârti în jurul întrebării: de ce?

Cred că întrebarea de ce este un mijloc de introspecție care distruge dogmatismul. Este unealta care dă naștere creativității, curiozității, gândirii divergente și a inovației. Această întrebare duce spre o lume a posibilităților și a opțiunilor multiple.

Îmi place să-mi imaginez că oamenii care au adus o schimbare în societate au început cu această întrebare. O să urmeze câtiva poate.

Poate că Gabrielle Coco Chanel când a creat pantalonii pentru femei și-a pus întrebarea: de ce femeile trebuie să poarte doar rochii?

coco-chanel-katharine-hepburn-marlene-dietrich-wide-leg-pants1.

Poate că Pablo Picasso când a apărut fotografia, s-a întrebat: de ce rolul picturii este doar acela de a reprezenta realitatea așa cum o vedem?

pablo-picasso-tuttart

PoateAlain de Botton atunci când a creat teoria despre valoarea terapeutică a artei, s-a întrebat: de ce arta nu poate fi mai mult decât un exercițiu estetic?

NGV_Spreads_8_of_43_1024x1024

Poate că frații Wright și Aurel Vlaicu, când au inventat primele avioane, s-au întrebat: de ce oamenii nu pot zbura ca păsările?

collage

PoateSimon Sinek când a dezvoltat teoria antreprenorială bazată tocmai pe întrebarea de ce, s-a întrebat: de ce trebuie să existe un sigur scop și acela să fie banii?

12977170_10208722034030877_6196449974349694584_o

Eu, când am început să lucrez la acest proiect care acum se dezvoltă în cadrul Asociației de Neuroeducație, mi-am pus următoarea întrebare: de ce nu putem învăța (orice) cu un scop mai măreț decât acela de a acumula informații?

Întrebarea de ce te duce mai mereu la un motiv istoric și social. E un exercițiu de antropologie filosofică și socială.

Poate că femeile purtau doar rochii pentru că religia, până atunci, avusese un rol foarte important în societate. Între timp femeile au evoluat și au apărut alte nevoi pe care Coco Chanel a știut să le vadă.

Poate că Pablo Picasso a înțeles că până atunci, până la apariția fotografiei, pictura era singura unealtă pentru a conserva și imortaliza momente și situații dar că acest lucru nu mai era valabil sau necesar.

Poate că Alain de Botton a observat că societatea actuală este acum pregătită să vadă latura terapeutică a artei pentru că valorile actuale sunt diferite de cele de acum 200 de ani.

Poate că frații Wright și Aurel Vlaicu au ajuns la concluzia că nimeni nu s-a gândit la acest lucru pentru că mijloacele pe patru roți satisfăceau nevoile de deplasare din acel moment.

Poate că Simon Sinek a înțeles că banii au fost un obiectiv principal pentru că au avut altă valoare pentru generațiile trecute, din motive bine justificate.

În cazul meu, răspunsul a fost legat de lipsa de informații despre cum funcționează creierul. Neuroștiința și neuroeducația sunt discipline relativ recente.

Întrebarea de ce poate fi stimularea de care ai nevoie pentru a face ceva nou pentru că te ajută să gândești obiectiv și îți permite să actualizezi informația care poate sta la baza unei tradiții comportamentale sau ideologice. Informație care poate te blochează și te limitează.

PhotoSession-Lina (27)
© Jurnal Fotografic

Așadar, cum aș structura această materie pe nume Sursa lucrurilor și a acțiunilor umane?

Materia ar avea două părți, una fizică, tangibilă și alta conceptuală, abstractă. Ambele practice.

Durată unei ore nu ar fi de o oră ci de trei și s-ar ține o dată pe săptămână.

În prima oră le-aș propune învățăceilor să ajungă la sursa sau procesul inițial de creație al unui obiect cum ar putea fi un ceas. I-aș invita să dezmembreze ceasul pentru a înțelege cum a ajuns să fie un întreg.

După prima oră aș face cu ei o relaxare ghidată de 30 de minute cu scopul de a odihni mintea și corpul și cu intenția de a-i pregăti pentru partea a doua în care le-aș propune să “dezmembrăm”, prin același proces de inginerie inversă, o idee cum ar fi căsătoria.

De ce funcționează ceasul așa cum o face și de ce oamenii se căsătoresc? Cum s-a ajuns acolo? Învățăcelul devine un observator detașat.

Îmi imaginez în prima parte a orei lucrând într-un atelier ai cărui pereți sunt table de scris și în care nu există scaune. În partea a doua îmi imaginez o începere luminoasă și spațioasă în care există un semicerc făcut din fotolii puf.

Nu ar exista teme, examene, note sau manual și ar putea participa învățăcei de vârste diferite.

În funcție de subiectul abordat, aș colabora cu filosofi, meșteri, sculptori, arhitecți, ingineri, fotografi, antropologi, sociologi, ziariști, istorici, etc.

Și cam asta ar fi descrierea scurtă a materiei Sursa lucrurilor și a acțiunilor umane.

Pentru că mi se pare un subiect foarte stimulant și cu aplicabilitate încă nebănuită dar foarte posibilă, am inițiat Campania Discipline Școlare de Colecție prin care le propun artiștilor, dar nu numai, să deseneze o materie ideală pentru ei și care să aibă legătură cu activitatea lor sau cu nevoile pe care ei le văd nesatisfăcute în sistemul de învățământ tradițional.

Asta îți propun și ție. Și dacă este o materie implementabilă, creăm un context în care să o facem să fie reală. Și poate, dacă vrei, poți fi chiar tu cel care o facilitează.

Dacă vrei să te joci și să vezi ce iese, îți propun câteva întrebări orientative:

1. Cum s-ar numi? 2. Care ar fi descrierea materiei? 3. Care ar fi scopul acesteia? 4. Ce ar învăța elevii? 5. Pentru ce vârstă ar fi potrivită? 6. Toți elevii ar trebui să aibă aceeași vârstă? 7. Ar exista teme? Dacă da, ce fel de teme? 8. Ar exista note și examene? 9. Ar exista un manual? Dacă da, cum ți-l imaginezi? 10. De ce ar avea nevoie elevii pentru a participa? 11. Unde s-ar desfășura această materie? 12. Cum ar arata sala de clasă? 13. Elevii ar sta așezați? Dacă da, ai păstra structura și mobilierul clasic? 14. Care ar fi durata unei clase? 15. Ai folosi tehnologie? Dacă da, ce fel de tehnologie? 16. Care este rolul celui care facilitează această materie? 17. Ar exista un sigur facilitator, profesor sau învățător? 18. Ar exista o colaborare cu persoane din alte domenii? Dacă da, poți să-mi dai un exemplu?

Aștept propunerile voastre:

linatoma@linatoma.com

Hasta la vista! 🙂

PS: Dacă vreți să ascultați acest articol cu John Coltrane pe fundal, click-uiți aici:

https://soundcloud.com/lina-toma/daca-ai-inventa-o-disciplina-scolara-cum-s-ar-numi

Save

Ce se întâmplă într-un Atelier de Design Cognitiv și ce este Neuroeducația?

“Credeam că problemele majore legate de mediul ambient au de-a face cu pierderea biodiversității, colapsul ecosistemului și schimbarea climatică. Credeam că după 30 de ani de știință serioasă, am putea rezolva aceste probleme. Dar am greșit. Principalele probleme medioambientale sunt avariția, egoismul și apatia, iar pentru a găsi o soluție avem nevoie de o transformare spirituală și culturală iar noi, oamenii de știință nu știm cum să facem asta.” Gus Spenth

Progresul societății nu depinde doar de progresul tehnologiei și al științei. Progresul societății depinde, în primul rând, de dezvoltarea emoțională a oamenilor care o integrează. Oamenii nu distrug atunci când sunt cu adevărat fericiți. Investiția în fericire, cred, că este singura și cea mai chibzuită soluție.

Și aici vorbim de educație (fericită), corect?

7ef52e7e9708188f72e6af4a5f93cd6f

Cu o declarație asemănătoare a lui Gus Spenth, dar într-un context tematic diferit, m-am întâlnit și în conferințele omului de știință, Francisco Mora, expert în Neuroeducație. Acesta spune că datoria neurocercetătorilor este să înțeleagă și să ne explice cum funcționează creierul, dar nu și cea de a crea contexte didactice pozitive care să ajute cu adevărat elevul și prin urmare să aducă o schimbare în societate.

În cazul cercetării în domeniul învățării și al educației, studiile ne arată că emoția negativă, prezentă în multe săli de clase, nu este ingredientul unei învătări eficiente. Se poate învăța eficient doar ceea ce se iubește. Și dacă pentru a învăța trebuie să existe o emoție pozitivă, prin urmare fericire, acest lucru înseamnă că școala și procesul de învățare la orice vârstă, au potențialul de a dezvolta oameni fericiți cu toate implicațiile care vin la pachet. Fericirea generează și mai multă fericire, corect?

Faptul că oamenii în halate albe ne-au ajutat să înțelegem acest lucru nu este suficient. Trebuie să găsim o cale de a implementa această descoperire.

6367d26343de289c8859c63f8fe9023f

Dar cine? A cui este datoria să creeze contexte didactice compatibile și coerente cu funcționarea creierului? Pe scurt, a experților generatori de emoție pozitivă fie că sunt artiști, educatori, fotografi, sculptori, actori, psihologi, pictori, bucătari, filosofi sau sportivi. Cadrele didactice trebuie să caute o punte, un canal de comunicare și colaborare cu acești oameni.

Implicarea lor este necesară și logică. Când vorbim de Neuroeducație vorbim de o abordare interdisciplinară.

Se poate învăța gramatică prin yoga, tabla îmulțirii prin gătit, concentrare și focusare prin fotografie, engleză prin public speaking, filosofie prin sculptură, geografie prin cântat sau alergat, psihologie prin literatură, etc.

Posibilitățile sunt infinite, însă avem nevoie de o gândire divergentă, de inovație și creativitate. Și oamenii de știință, oricât de bine intenționați ar fi, nu sunt pregătiți în acest sens.

Un expert în gramatică sau un lingvist nu te pot învăța să scrii creativ. Te pot face să vezi și să înțelegi limba din punct de vedere al structurii sau al funcționalității, însă o să ai nevoie de alt stimul ca să creezi ceva și ca să faci conexiunile necesare care te pot duce spre o revelație. Și asta înseamnă, de fapt, o educație cu sens. Nu vrem să ne transformăm creierele în biblioteci prăfuite. Nu are niciun sens.

1c23da80df6a63485f9705b50d7222c7

Așadar, dacă emoția pozitivă mă face să învăț mai bine, mai ușor și mai eficient, înseamnă că fericirea mea are un rol important în procesul de asimilare și experimentarea cu informația, corect?

Din punct de vedere științific, dacă am fi cu toții fericiți, profesori și elevi, învățarea ar fi floare la ureche. Această afirmație are sens un numai din punct de vedere neuroanatomic sau neurochimic, dar și din punct de vedere logic. Când ești fericit ești creativ, implicat, motivat, proactiv, eficient, răbdător, rezilient.

Fericirea (emoția pozitivă) este compatibilă cu orice tip de învățare, chiar și atunci când ai nevoie să obții rezultate concrete. Și când mă refer la fericire nu mă refer la ceva abstract și hazardos. Mă refer la starea de flux sau extazul cognitiv. O stare bine înțeleasă, studiată și explicată de către neurocercetători.

Starea de flux este descrisă ca fiind starea în care ne simțim cel mai bine și avem rezultatele cele mai bune. În creier are loc o cascadă de neurotransmițători benefici care te fac să gândești altfel. În această stare devii mai creativ, crește capacitatea ta de a face conexiuni între idei și ești 100% ancorat în prezent ceea ce te face să fii concentrat și atent. Timpul (trecut și prezent) dispare și odată cu el și problemele care ne creează în mare parte identitatea și care ne limitează atunci când vrem să dăm ce este mai bun din noi.

Ce este și mai interesant este că acestă stare ne poate chiar și vindeca. În flux, corpul nostru este în homeostază, în echilibru, în armonie și, așa cum este logic, vindecarea nu poate avea loc decât în astfel de condiții.

ebd63aa0091e8daa880884973ecef614(1)

Așadar, scopul neuroeducației este să aducă această stare în sălile de clase și în spațiile consacrate învățării.

Cum? În primul rând, prin a prezenta informația diferit (să existe plăcere) și în al doilea rând prin a reconfigura abordarea clasică prin care noi învățăm doar de dragul de a acumula informații. Și dacă învățăm cu un alt obiectiv, este, în mod normal, unul în spatele căreia se află frică. Înveți ca să iei un examen, să nu creadă ceilalți că ești prost, ca să nu fi dat afară, ca să nu pierzi bani, ca să nu fi sărac, etc.

Învățarea (dacă vrem să fie eficientă) ar trebui să aibă un singur obiectiv: fericirea elevului. Cu cât ești mai fericit, cu atât vei învăța mai bine. Cu cât te vei simți mai bine învățând orice, cu atât vei fi mai fericit. Vedeți cercul vicios?

Fericirea pe care o experimentezi pe scară mică în procesul de învățare este cea care o să-ți genereze și mai multă fericire, pe o scară mai mare.

În această ecuație, informația, de orice natură ar fi ea, are potențialul de a se transforma într-o unealtă de dezvoltare personală. Când informația este un mijloc și nu un scop, aceasta se integrează natural și fără efort în memoria noastră.

Scopul trebuie să fie întotdeauna fericirea. Învățarea informație este un produs, un efect secundar.

89c50941edd2359eb40a3fdc79d3178a

Poate acum te întrebi, cum arată o activitate care se încadrează în principiile neuroeducație și care sunt elementele comune?

O să-ți dau un exemplu.

Să ne imaginăm că vrei să înveți engleză.

-Vei primi un ritual zilnic prin care să te neuroantrenezi și care să-ți inducă starea de flux.

-Vei face acest lucru pe o perioadă de 30 sau 60 de zile și vei lucra în fiecare zi. Acest lucru este necesar pentru a-ți crea noi poteci sau conexiuni neuronale și pentru a-ți ajuta creierul să integreze engleza în pilotul lui automat. Vorbim despre crearea unui nou obicei. Creierul tău poate să facă asta pentru că are capacitatea de a fi plastic, de a se remodela în funcție de experiențele tale. Această capacitate se numește Neuroplasticitate.

-Vei învăța printr-un proces de inginerie inversă, adică începând cu produsul final pe care vrei să-l integrezi și care reprezintă rezultatul învățării. Vei începe direct cu texte și nu cu gramatică sau vocabular izolat. Acestea se asimilează în mod natural și fără efort. Curiozitatea de a descoperi cum s-a ajuns la un întreg este mult mai benefică și constructivă decât înțelegerea fragmentată a fiecărui element care într-un final incert va ajunge să fie un întreg.

-Vei ști că engleza este doar o unealtă și un un scop. Nu există garanții ferme cu privire la obținerea unui nivel dorit. Poți să înveți mult mai multă engleză decât ți-ai propus sau ți-ai imaginat că puteai sau se poate întâmpla opusul. Opusul, din experiența mea, se întâmplă doar atunci când pe parcurs apar alte motivații și dorințe.

Acesta este doar un exemplu. Așa cum spuneam, posibilitățile sunt infinite.

Am început articolul prin a sublinia importanța implementării ideilor și acum vreau să vă vorbesc despre propunerea mea. De curând, împreună cu Bogdan Tabacu (http://www.tabacul.com/)și Oana Racheleanu (http://www.oanaracheleanu.ro/), am fondat Asociația de Neuroeducație. Yeeey! Brațul executor al asociației este Atelierul de Design Cognitiv.

De ce Atelier și nu școală, centru sau institut? Pentru că am convingerea că învățarea eficientă este cea care se manufacturează, cea care face parte dintr-un proces “artizanal”, intim, unic și personal. Învățăcelul se transformă într-un artist care își creează propriul lui proces de învățare și propria lui experiență.

Neuroeducația este opusul educației fast food, cea pe bandă rulantă și care pretinde că putem încălța cu toții același pantof.

Designul cognitiv este o sintagmă care se traduce prin desenul minții, al gândurilor și al felului în care percepem realitatea. Și acest design poate avea loc doar atunci când înțelegem cum funcționează creierul și doar dacă emoția pozitivă este combustibilul folosit pentru a ajunge la destinație.

Ce se întâmplă într-un Atelier de design cognitiv? Se creează contexte didactice în care singurul scop este fericirea sau starea de flux și în care învățarea conceptelor (a materiilor) vine de la sine.

Este un laborator de experimentare cognitivă și senzorială în care se unesc minți din diferite sfere și cu diferite expertize.

Unde ne desfășurăm activitatea? Așa cum poate deja ai intuit, în natură sau cât mai aproape de ea. Locul ales este Comuna Lerești, din județul Argeș, situată la poalele Munților Iezer.

Cu ce informație poți experimenta (învăța) în acest spațiu numit Atelier de Design Cognitiv?

Fotografie, limbi străine, public speaking, caligrafie, neuromarketing, scriere creativă, citire rapidă sau conectivă și multe altele.

În curând vom publica un calendar pentru următoarele 2 luni.

Hasta la vista! 🙂

©Jurnal Fotografic
©Jurnal Fotografic

 

Save

Save

Are creierul tău alergie la schimbare?

Te-ai întrebat vreodată de ce e atât de greu să facem anumite schimbări? Te-ai gândit că poate al tău creier are intoleranță la schimbare…și tu nu știi? Dacă suferi de schimbatofobie cronică și creierul tău este singurul vinovat?

Te simți un pic ușurat, nu-i așa? Nu este vorba că ești leneș, prost organizat, că nu ai voință sau că nu ești suficient de motivat. Uf! Slavă Domnului! Vrei să știi dacă există o pastilă pentru așa ceva? Există, doar că nu e una pe care să o găsești la farmacie. Este una pe care o faci tu. Se numește: Descoperăamintireaimplicitădinspate.

Haideți să punem situația sub microscop.

e2e9f7df48b484896cc367b8324f5ac0Alergia este o reacție pe care o are corpul tău față de anumite substanțe care sunt nocive pentru el. Corpul tău îți spune printr-o reacție adversă specifică, că trebuie să eviți substanța X. Alergia reprezintă, de fapt, o protecție. Acestă latură a procesului este una pozitivă, corect?

Ar fi tragic să nu primești niciun indiciu din partea corpului tău și să mori, în mod misterios, din cauză că ai mâncat 3 pungi de arahide într-o săptămână. Tocmai pentru că ești “anunțat”, știi că trebuie să eviți arahidele și așa se face că vei trăi până la adânci bătrâneți.

Asta putem spune că se întâmplă la nivel fizic, dar cum stau lucrurile cu “alergiile” la nivel emoțional? Și dacă în acest context alergia noastră este schimbarea, de ce anume ne protejează creierul nostru? De ce ar fi schimbarea nocivă și de ce nu vrea el să ne schimbăm? E clar că anumite schimbări nu-i plac din moment ce trebuie să depunem efort. Efortul este împotriva rezistenței. Fără rezistență nu există efort. Totul-i lin.

038c16931bd883ab14cb92f59229bd32Vrea creierul să ne mențină într-o zonă de confort? Dar de ce? Ca să ne țină departe de toate pericolele și astfel să ne ajute să supraviețuim? Dar…ce pericol există în faptul că am fi nefumători, că am mânca mai sănătos, că am face exercițiu fizic sau că am termina la timp sarcinile propuse?

Când vine vorba de latura emoțională trebuie să ținem cont de faptul că se întâmplă foarte des să avem “alergie” la ceea ce place (conștient). Suntem cu toții capabili să vedem avantajele schimbării dorite și totuși se pare că nu asta contează. Dacă ar conta, schimbarea, la orice nivel, ar fi floare la ureche. Și nu este.

Poate că nu ne-am pus întrebările potrivite.

a88807760771bc462d5e6ba9ad259d72Poate, ar trebui să ne întrebăm dacă, oare, nu există, în noi, o parte oricât de minusculă și arhaică ar fi ea, care se bucură de neschimbare, de statu-quo. Și poate aceeași parte ar fi cea care ar justifica eșecul nostru atunci când vrem să modificăm ceva.

O parte pe care noi nu o cunoaștem atât de bine cu toate că se află în noi și poate este cea care controlează, de fapt, schimbarea. Ar avea sens în condițiile în care noi, identitate conștientă, în aceste situații chiar nu avem controlul. Dacă l-am avea am face tot ce ne-am propune, corect?

O parte ascunsă din noi. Identitatea din umbră. Un noi neoficial.

Ei bine, această ipoteză nu este deloc o ipoteză.

 Este vorba despre amintirile tale implicite, cele care sunt înmagazinate în creierul tău dar pe care tu nu le poți accesa voluntar.

Gaura în care vrei să bagi mâna dar nu poți pentru că ai mâna prea mare.

Amintirile implicite, sau ascunse, sunt informații pe care un tu arhaic le-a păstrat și care au încă un rol important în personalitatea ta.

Și cine este tu-ul acesta arhaic? Versiunea ta junior. Copilul drăgălaș care apare în poze alb negru (sau color spălăcit) cu bretonaș dubios, căciuliță din mohair legată sub bărbie sau uniformă din aceea, știți voi.

94ce5d526fcb673df817c400f77fbf82Această identitate arhaică vede un beneficiu în neschimbare. Cel care vrea schimbare (tu-ul actual) vede un dezavantaj în situația curentă iar cel care nu vrea schimbare (tu-ul arhaic) vede un avantaj în situația curentă. Cine câștigă? Cine a ajuns primul.

Bruce Ecker, unul dintre neurocercetătorii care susține această abordare, afirmă că tot ceea ce am învățat în trecut nu se șterge doar pentru că fizic vorbind noi nu mai suntem aceeași.

Creierul este un spațiu mult mai vast decât îți poți imagina când vine vorba de stocare de informații sau conexiuni neuronale. În el este loc pentru toată lumea.

Aceste conexiuni sunt create în urma unui proces de învățare tehnic (tabla îmulțirii) sau emoțional (sunt pedepsit dacă vin acasă cu note mici) și cum este normal nu ne putem aminti fiecare fragment (impactant, pozitiv, negativ, neutru) din viața noastră.

Dar faptul că noi nu ne amintim nu înseamnă că informația din trecut nu există și că nu are un efect cât se poate de real pentru noi.

Spre tragedia sau binecuvântarea noastră, supraviețuirea ființei umane nu depinde de puținele amintiri pe care aceasta le poate accesa conștient. Automatizarea sau comportamentele implicite sunt bune și necesare. Bineînțeles că am face bine să descoperim reacțiile emoționale automatizate, mai ales când viața noastră de zi cu zi nu este așa cum ne-am dori.

Ce se întâmplă atunci când noi vrem să facem o schimbare și nu ținem cont de aceste informații implicite?

cfa427c587de4804e1d8d9c9cc324974Ai observat că majoritatea avem pantofii tociți într-o parte a tocului? Forma noastră de a călca și de a merge lasă, cu timpul, o urmă pe toc. Să zicem că felul în care calci, în prezent, îți dă o durere de spate deranjantă și medicul îți spune că trebuie să corectezi maniera în care mergi. Și așa se face ca tu începi să te disciplinezi să mergi altfel și după o lună de efort și perseveranță zilnică, pantofii tăi au inceput să se tocească și pe partea a tocului benefică pentru coloana ta vertebrală. Și acum îți este mult mai ușor să calci cum trebuie doar că din când în când, din reflex și obișnuință, mai calci și pe partea nebenefică a tocului. Aceasta nu a dispărut pentru că ai învățat să calci diferit.

Ce ar trebui să faci ca să nu mai calci niciodată pe partea tocită care-ți creează disconfort, din greșeală? Să schimbi tocul și să-l tocești doar pe partea bună. Să existe doar o parte tocită. Are sens, nu?

Vedeți, asta se întâmplă și cu creierul. El are mai multe părți “tocite” și pentru faptul că tu ai reușit să-i “tocești” prin disciplină și efort alte părți, nu înseamnă că nu poți să revii involuntar și din instinct la vechile obiceiuri. Așa cum un toc poate avea mai multe părți tocite, prin urmare mai multe posibilități de a călca, așa și creierul. Poate avea mai multe conexiuni neuronale pentru același lucru, dar nu toate să fie bune pentru tine.

Să nu uităm că ceea ce este vechi este mai persistent.

Pantof nou în picior bătrân.

Dacă soluția pentru toc ar fi să pui unul nou și să ai doar o singură parte tocită, pentru creier ar fi să ai doar o conexiune sau un grup de conexiuni neuronale și să te asiguri că nu sunt nocive.

Pantofii îi duci la cizmărie. Unde duci creierul?

Îl duci la Reconsolidarea Memoriei. Un spațiu mental în care rescrii informația veche. Accesezi informația implicită, înțelegi cauzele, ai o mare revelației, îți iei o pauză ca să te împrietenești cu această informație și abia după, inițiezi un proces de schimbare.

b434006f10ff4440d3a24733f1f25497“Cum adică să mă împrietenesc cu informația implicită? De ce aș face una ca asta? Este o informație nocivă! Vreau să scot din sistemul meu!”

Dacă ar fi să alegi o energie creatoare, datătoare de viață, care ar fi? Iubirea sau ura? În ce context există creștere? Ce energie face un pom să înflorească?

Dacă vrei să aduci o schimbare în viața ta de zi cu zi, ai nevoie de energie creatoare, nu distructivă, corect? Ai nevoie de combustibilul potrivit pentru a ajunge la destinația dorită.

Renumitul psiholog Carl Rogers, spunea că schimbarea poate avea loc doar atunci când accepți ceea ce ești deja. Cu alte cuvinte, atunci când scoți energia distructivă din ecuație. Atunci când schimbarea nu este o dorința de a scăpa de tine, de a fugi de tine ci atunci când este o dorință de experimentare cu noutatea. Atunci când îți place cine ești dar ești curios să descoperi cum ai fi și în alte situații. Vedeți diferența?

Asta înseamnă pentru mine iubirea de sine.

Să facem o mică recapitulare.

Creierul este alergic la schimbare atunci când există o amintire implicită care este împotriva schimbării pentru că apără statu-quo. Atunci când există un conflict între ceea ce-ți dorești la nivel conștient și ceea ce-ți dorești la un nivel subtil și implicit. Atunci când există o luptă între un tu actual și un tu arhaic. Informația veche este prioritară pentru că este prima întipărită și poate conviețui cu alte informații contemporane create în același scop. Un pantof poate avea mai multe părți tocite.

Acum că ai înțeles care este mecanismul, poate te întrebi cum faci să descoperi aceste amintiri implicite. Cum le accesezi?

1cf065cf621a812301852ebb7481eecfSunt mai multe modalități. Eu vreau să-ți propun una care are de-a face cu arta și mai concret cu arta care ne creează disconfort vizual.

Cred că tot ceea ce noi considerăm urât este o impresie subiectivă. Informațiile care mă fac să stabilesc că un lucru este hidos au legătură cu amintirile mele, fie ca sunt explicite sau implicite, corect? Eu sunt rezultatul amintirilor mele.

Noi putem să justificăm, rațional, motivele pentru care ceva ne place sau ne displace ceva, însă știm că gustul și dezgustul nu sunt create conștient de noi. Așa se întâmplă și cu persoanele de care ne îndrăgostim. Nu ne propunem intenționat de cine să ne placă și pe cine să iubim. Nu este o alegere conștientă.

Arta pe care tu o consideri urâtă vorbește despre tine dar la un nivel mult mai profund decât cel legat strict de estetică. În spate se află un proces specific de învățare. Un proces unic, condiționat de toate trăirile din trecut.

Vreau să experimentezi pe pielea ta această abordare.

Dacă ești curajos, am un exercițiu pentru tine.

O să te rog să te uiți la următoarea imagine și o să-ți propun să răspunzi, cât poți tu de sincer, la câteva întrebări după ce ai observat pictura în detaliu.

Goya
Francisco de Goya-Saturn devorându-şi copiii

Răspunde la fiecare întrebare cât mai amănunțit posibil.

1.Descrie, în scris sau cu voce tare, ceea ce vezi și ce-ți sugerează imaginea.

2.Cum te face să te simți emoțional dar și fizic?

3.La ce episod sau moment din viața ta te face să te gândești? Caută să fie unul din copilăria ta.

4.Cu siguranță această imagine ți-a trezit o amintire tristă sau neplăcută. Ce vârstă aveai?

5.Răspunde la întrebările ce urmează intrând în pielea unui copil de vârsta respectivă.

6.Care a fost soluția pe care ai găsit-o atunci ca să-ți fie mai bine? În ce și unde ai căutat alinare?

7.De ce anume ai învățat să te ferești?

8.Care este lucrul pozitiv pe care l-ai învățat din experiența respectivă? Aici e posibil să ai tendința să spui că niciunul, însă îți recomand să faci un efort, un exercițiu de imaginație.

9.Crezi că repeți acest tipar comportamental și astăzi, dar poate la alt nivel și în alt context?

Care este rezultatul?

linatoma@linatoma.com

Hasta la vista! 🙂

binecuvantareBibliografie:

http://www.jneurosci.org/content/35/14/5655.full

http://www.aaas.org/news/how-engaging-art-affects-human-brain

http://www.jneurosci.org/content/15/1/12.short

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC182590/

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2621065/

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK3905/

Save

Știința zâmbetului și Neuronii Gandhi

Te-ai întrebat vreodată ce anume se întâmplă în creierul tău când experimentezi empatie? Și ai observat că empatia nu este doar la nivel emoțional ci și la nivel fizic? Cum se face că atunci când cineva cască, o faci și tu? Și cum se face că atunci când vezi pe cineva vomitând, îți vine și ție să vomiți? Sau cum se face că atunci când cineva (nu neapărat cunoscut) îți zâmbește, cel mai probabil este să zâmbești și tu?

Ce se întâmplă în creier în aceste situații de empatie fizică? Și oare acest mecanism involuntar și automatizat poate fi folosit intenționat și spre binele nostru? Putem să vorbim despre empatie sau fericire sintetică?

Pentru a afla aceste răspunsuri, astăzi, am deosebita plăcere de a conversa cu simpaticul și misteriosul reprezentant al Organizației Internaționale de Creiere, Martin.

Martin
Martin, la o conferință internațională despre Știința Zâmbetului.

Martin este un tip care cântărește aproximativ 1,3 kg, în interiorul căruia lucrează 1,1 mii de miliarde de celule dintre care 100 de miliarde de neuroni. La fel ca și ceilalți membrii ai Organizației, Martin trăiește în corpul tuturor ființelor umane și știm despre el că se află într-o strânsa legătură (uneori mai prietenoasă, alteori mai puțin) cu alte sisteme din organism care la rândul lor au o relație constantă (uneori mai bună, alteori mai puțin bună) cu mediul înconjurător. Mai știm despre Martin că meține o amiciție foarte solidă cu Mintea. Aceasta are o influență foarte mare asupra invitatului nostru, care, de cele mai multe ori, este influențat și manipulat (uneori spre bine, alteori spre mai puțin bine) de decizile ei.

În ciuda faptului că Martin este un tip minion, acesta este extraordinar de sofisticat. Poate ajuta ființa umană să contempleze vastitatea spațiului interstelar și semnificația infinitului, să-și pună întrebări despre însemnătatea propriei existențe și despre Dumnezeu, să învețe chineză, să cânte la chitară, să picteze, să facă poezii, etc.

Trebuie să recunosc că nu aș fi spun asta la o primă vedere.

-Martin, ce înseamnă, pentru tine, empatie?

-Lina, pentru a-ți răspunde la această întrebare, trebuie mai întâi să-ți vorbesc despre faptul că eu, și cei ca mine, încă de la nașterea organismului asimilăm o mulțime de detalii din mediul înconjurător pentru a-l proteja pe acesta de posibile primejdii. Cu alte cuvinte, noi căutăm să detectăm ceea ce meține ființa într-o stare de echilibru și homeostază și o stimulăm să caute în continuare aceste experiențe. Același lucru se întâmplă și cu ceea ce-i produce stres și dezechilibru. În acest caz, o să avem grijă să meținem organismul departe de orice situație de genul.

Misiunea principală a Organizației este supraviețuirea organismului.

De cele mai multe ori, când organismul ajunge la maturitate vrea să încalce aceste măsuri de protecție. Din câte am înțeles, multe dintre ele nu mai sunt de actualitate pentru adult, dar vezi tu, eu nu întodeauna primesc cereri autorizate de schimbare, și practic nu am cum să știu acest lucru. În fine, acesta este alt subiect.

Așadar, așa cum spuneam, aceste detalii, pe care eu le stochez, se referă atât la descrierile tehnice sau fizice ale realității cât și la cele emoționale. Noi asimilăm informații cu privire la cum se duce lingura la gură sau ce se întâmplă când oamenii primesc o veste, considerată de ei, proastă sau bună. Noi creăm, cu ajutorul celor 100 de miliarde de neuroni, o bibliotecă cu o mulțime de dicționare care conțin mii și mii de definiții, majoritatea subiective. Nu toate organismele reacționează identic la același stimul. Dar bănuiesc că știi acest lucru.

În funcție de zonele geografice în care lucrăm și ne desfășurăm activitatea, fiecare situație socială o să aibă un răspuns specific, atât fizic cât și emoțional.

De exemplu, în Bulgaria, când persoana spune DA, capul se mișcă orizontal și când spune NU, capul se mișcă vertical, adică exact opusul a ceea ce se întâmplă în România.

-Martin, au vreo legătură definițiile organice sau neuro-definițiile cu empatia?

-Da! Bineînțeles!

Ceea ce întâmplă este că reacția sau comportamentul persoanei cu care tu empatizezi se află și în dicționarul de care vorbeam mai înainte. Există o compatibilitate de definiții. Cred că un domn pe nume Carl Jung spunea că tot ceea ce ne irită (sau ne bucură) în ceilalți ne poate face să înțelegem ceva despre noi înșine. Și așa este. Dacă noi, creierele, nu avem definițiile (fie că sunt pozitive sau negative) celor cu care tu intri în contact, pur și simplu nu reacționăm la ele, suntem indiferenți.

Dacă eu, creierul tău, nu am nicio definiție cu privire la plăcerea de a mirosi cărți vechi, tu nu vei empatiza cu o persoană care face acest lucru. Valabil și pentru cei care iubesc să miroasă pantofi (vechi, noi, purtați, nepurtați). Poți extrapola aceste exemple.

-Înțeleg că această empatie nu se întâmplă doar la nivel emoțional ci și la nivel fizic. Căscăm când cineva cască și zâmbim când cineva zâmbește.

-Așa este. Și aici cred că este momentul să-ți vorbesc despre neuronii Gandhi sau neuronii oglindă.

Cu toate că limbajul în ziua de astăzi este canalul principal de interacțiune socială, nu a fost așa din totdeauna. Organismul care trăia în peșteră, neavând un limbaj dezvoltat, trebuia să comunice cu semenii lui prin ceea ce observa în comportamentul lor. Este ceea ce a făcut posibilă supraviețuirea și evoluția. Acest lucru nu s-a schimbat ci doar s-a diversificat. Acum poți să știi ce simte celălalt și pentru că îți spune. Și poți să empatizezi doar dacă în neuro-bliblioteca mea există informația respectivă. Și această informație sau situație nu trebuie să fie identică.

Acest proces are loc datorită neuronilor oglindă, o parte din cei 100 de miliarde.

Neuronii aceștia oglindesc compartamentul celorlalți. Dacă, de exemplu, tu vezi pe cineva ridicând un pahar de apă, în mine se activează aceeași zona motoră care s-ar activa dacă ai fi tu cel care ridică paharul. Sau dacă tu vezi pe cineva care miroase ceva putred, în mine se activează insula anterioră care s-ar activa și în cazul în care ai fi tu protagonistul acțiunii de a mirosi ceva putred. Același lucru se întâmplă și cu tactul. Cortexul meu somatosenzorial, practic, nu face diferența dintre ceea ce vede și ceea ce experimentează organismul pe propria-i piele.

Persoanelor cu autism, de pildă, le este greu să înțeleagă stările emoționale ale celorlalți, motiv pentru care nu se bucură de o interacțiune fluidă. Acest lucru se datorează faptului că există un număr mai redus de neuroni oglindă în creierul lor. Nu pot oglindi comportamentul celorlalți și prin urmare nu pot fi empatici nici cu emoțiile exprimate verbal și nici cu cele exprimate fizic.

Cu alte cuvinte, eu reacționez la ceea ce percep în ceilalți, tocmai pentru că există în mine.

Acești neuroni sunt și cei care se ocupă să imite comportamentul celorlați, ceea ce face posibilă învățarea. Dar atenție! Această învățare prin imitare este tot o formă de empatie. Și empatia înseamnă, la un nivel profund, emoție! Neuroeducația este o ramură a neuroștiinței foarte interesantă și coerentă cu felul în care noi, creierele, funcționăm, tocmai pentru că a înțeles că învățarea oricărei materii sau abilități este, de fapt, o formă de empatie.

-Există, totuși, situații de empatie fizică universală?

-Da, din fericire da! Zâmbetul este o formă de empatie cosmică. Zâmbetul este una dintre hainele pe care le poartă fericirea. Când tu vezi pe cineva zâmbind, te conectezi, în câteva nanosecunde, la toate experiențele fericite pe care le ai în neuro-bibliotecă și acesta este motivul pentru care ai tendința să zâmbești și tu. Așadar, comportamentul fizic are un efect pozitiv asupra stării tale.

-Putem să folosim acestă empatie fizică intenționat și în beneficiul nostru?

-Da! Și ar avea foarte mult sens să faceți acest lucru.

Dacă atunci când vezi pe cineva zâmbind, în mine, creierul tău, se activează aceeași zonă care s-ar activa și dacă ai fi tu cel care zâmbește, tu nu trebuie să aștepți să primești acest stimul din exterior. Poți să o faci intenționat. Eu o să reacționez la fel. Are sens?

Comportamentul tău fizic (și prin oglindire, al celorlalți), la un anumit nivel, este cauza emoțiilor tale și nu invers. Dacă vrei să fii fericit trebuie să te comporți ca un om fericit. Dacă vrei să fii o persoană încrezătoare, trebuie să te comporți ca și cum ai fi o personă încrezătoare.

Mulțumesc, Martin!

Așadar, oameni buni, mimați ceea ce vreți să deveniți înainte de a fi oficial ceea ce vreți să deveniți!

Puteți să începeți prin a zâmbi, fără motiv, astăzi, acum și aici.

Hasta la vista! 🙂

Zâmbeşte (11)
© Jurnal Fotografic- Simona Toma și Silviu Niță

PS: Am inițiat Campania Zâmbește! Dacă vrei și tu să ni te alături, scrie-mi și te anunț când vom ieși din nou pe stradă să activăm neuronii oglindă ai trecătorilor!

🙂

Bibliografie online:

Vilayanur Ramachandran: http://bit.ly/23HKsnL

Clark University: http://bit.ly/1rdkkjF

Science Direct: http://bit.ly/1qCErGY

Amy Cuddy: http://bit.ly/1pdiIVc

Scientific American: http://bit.ly/1IjhtKU

University of Kansas: http://bit.ly/1SPI8Qn

Daniel Gilbert pentru Harvard Business Review : http://bit.ly/1BnMVW7

American Psychological Association: http://bit.ly/19HIYyG